Bucurii infime si o tacere febrila ma intampina
si ma torpileaza, ospatul cu lacrimi de crocodil
refuza sa pomeneasca viclenia cu care crizele
sapa in craniu si inima continua sa imi huruie
si ce perfect accesoriu e sentimentul pierzaniei
compromis accesul la fiinta si la sfintele moaste
sensul fericirii, deteriorat, aproape imposibil
de identificat, un osuar, o groapa comuna,
profile si destine ce nu pot fi recunoscute
sub stanta durerilor multiple un om la morga
numai muzica zdruncina si mangaie fiinta
pana in oase, parca un lichid al disperarii,
se scurge in toate maruntaiele,
pedepseste si rafineaza, sfasie si inlacrimeaza,
rascoleste speranta, incurca in confuzie sfarsitul
si atunci o sa-mi fie dor de tine
pentru ultima oara, si asa pe orice vreme apasatoare
mocirlele or sa se duca in suflet,
uneori or sa dea sa iasa si n-or sa stie incotro,
cu ce sens, fara sens.
